Marcu și-a deschis o prăvălie dulce. A plecat la drum cu gândul că-și mai îndulcește prietenii. Puțin zahăr nu strică nimănui. Faimă ori îmbogățire, lucrurile astea i-au fost mai mereu străine. N-ar avea norocul englezului ăla, Oliver Twist. Twist?! Sau poate Jamie, Jamie Oliver? Da, el e!

Ziua corporație, dup-amiaza o cofetărie mică, mese puține. Dar a lui, numai a lui. Savarine, Alba ca Zăpada, Carpați, tot ce ți-ai putea dori dacă te-ai născut înainte de 90 și tânjești după copilărie. I-a ieșit și gustul de atunci, ușor sintetic de la aromatizanți. Atmosfera caldă cu lumini gălbui, fețele de masă în carouri, cât mai curând cofetăria avea să devină neâncăpătoare. Se înghesuia lumea în cofetăria lui Marcu ca pe 1 Decembrie, la cazanul cu fasole și ciolan.

Martie, de luni bune cofetăria lui Marcu merge cum n-ar fi sperat. Mai are și jobul. I-ar cam prinde bine o schimbare. Dar ar fi o nebunie să-și abandoneze visul chiar acum. Mai degrabă ar demisiona de dincolo. Nu e ca și cum i-ar simți colegii lipsa. De la un dulce la invidie e numai un pas, și ăsta destul de mic. Cu salariul încasat, bonurile de masă luate și demisia depusă are tot timpul din lume să se ocupe de businessul lui. Marcu caută un spațiu nou pentru cofetărie, mai mare, mai în centru, sau la botul calului cum s-ar spune popular, și clienții curg. Sortimente noi de prăjituri și el ar pune în meniu și bere și lichior. Dar ce te faci că au început să intre și cei mici în cofetăria lui? Mă descurc eu, înăspresc, cumva, regulile de bună cuviință și-i împac pe toți – și-a spus. Un ban în plus nu strică niciodată.

Deja cofetăria pentru Marcu nu mai era acel vis. Devenise și, cum s-ar spune popular, o vacă de muls, lucrul de care se temuse încă de la început. Unde sunt bani mulți apar și problemele. Nu-i mai ajungea cofetăria. Simțea cum îl strânge, că îl plafonează, era și întru câtva claustrofob. N-ați vrea să simțiți tot ce simțise Marcu. Ori mai mult, ori n-ar mai fi avut nimic, și i-a făcut lui Kevin, de peste drum, o ofertă de nerefuzat. A luat și o patiserie în administrare. Ceva cu numele insta sau gram sau în orice caz, în sensul ăsta.

Cofetăria îi mergea atât de bine încât toți îl știau în oraș drept „Marcu, munte de zahăr”. Patiseria de asemenea, că o luase pe profit. Și lui Marcu îi revenise pofta de comerț. Cât era ziua de lungă, și lată, se împărțea între cofetărie și patiserie. Un om cu puțin peste 1.70 și numai câțiva angajați. Că Marcu nu era tocmai de zahăr, ba mai degrabă zgârcit, în privința cheltuielilor. Și clienții ajunseseră să se simtă mai ceva ca la ei acasă. Ba vorbeau porcos în cofetărie, ba se înjurau de la politică – și unii nici măcar nu erau, politic vorbind, în aceeași tabără cu Marcu -, ba intrau despuiați dincolo, în patiserie. Și Marcu a înăsprit încă o dată regulile să suplinească lipsa de angajați. Cum altfel faci să ții la olaltă clienții porcoși – unii chiar de-a dreptul beți – cu cei care pur și simplu adunc cu ei flori sau pisici sau cu copii? Bănuitor – asta era firea lui – că regulile sunt respectate doar atunci când trece el printre mese, Marcu și-a pus curând puținii angajați să tragă și cu urechea la ce discutau clienții. Pentru o bună conviețuire în comunitate, sau, cum s-ar spune popular, scopul scuză mijoacele.

De cealaltă parte, măsurile nu au atras – cum v-ați fi așteptat – și o scădere a încasărilor. Oamenii intrau în continuare la Marcu, munte de zahăr – gustul dulce, off, atât de bun! – dar îl înjurau, când nu era acolo: „futu-l în gură de porc, acum ne și spionează”, „boul de Marcu s-a ajuns, acum ne mai dă și afară discreționar”, „cretinului nu-i mai ajunge”…