Era un om care-și făcuse casă în vârful unui deal. Pleca la muncă ziua și când se întorcea seara găsea un bolovan mare în fața porții. Și se chinuia omul nostru, de odihnit, preț de câteva ceasuri, să-l dea de-a dura la vale. Nu poți pur și simplu să-l prăvali. Nu știi cine ți-o ieși în calea bolovanului, și l-ai nenorocit pe bietul amărăștean. Și-l suduia pe idiotul de-i tot aducea bolovanul în poartă, și de-a dura la vale cu el. Pleca de dimineață la muncă și seara, ca-n ziua cârtiței, bolovanul îl găsea la loc.

La vreo lună, obosit până peste poate, și-a luat omul nostru un concediu medical de câteva zile, cât încă nu era impozabil. Și du-te omule de stai la pândă. După un hățiș de frunze și crengi, cu niscaiva merinde și așteaptă. Trecură o oră, două, trei, trecu și a patra și când să adoarmă, de la toropeala căldurii de miezul zilei, auzi un geamăt care devenea din ce în ce mai profund. După care văzu și un om care trăgea din greu să urnească bolovanul la deal:

– Noroc, măi, omule! Cum te cheamă și ce faci?

– No, mulțam! Și hai, noroc! Mă cheamă Sisif.

– Pe mine Fisis. Și ce faci, amu, pe arșița asta?

– Ce să fac, mă chinui după cum vezi doar… Urc la deal cu bolovanu ăsta. Și când l-am gătat seara de urcat vine un idiot de mi-l dă de-a dura înapoi la vale. Și iar trebuie să-l urc a doua zi. Și tot așa… ca-n ziua cârtiței.