Mai 2024, jurnal de bord. Stau cu o bere în mână și contemplu la sensul vieții. Când mă apostează Georgiana cu o treabă casnică, să fac cumpărăturile.  Supermarketul e clar, traseul așișderea, mi-a dat și lista de cumpărături și când mă urnesc, cu greu, din casă, sunt cu mâna pe clănțăul ușii, tot ea: și să-i iei lui Gheorghiță brânzică pufoasă de întins pe pâine dimineața. Și mie o ciocolată aerată, e pufoasă.

Deschid lista abia în supermarket, cu oareșce teamă, și primele pe listă sun chifle. Dacă nu-s pufoase cică să nu iau. Mă conformez. Iau și restul de cumpărături și balsam de rufe – le face pufoase – și cum n-am cu cine sta la bere, ori vreo urgență să mă întorc repede, mă apucă să intru prin magazinele cu haine din jurul supermarketului. Dac-o fi să mă apuc de luni de sport – de luni, vorba aia – mi-ar trebui un hanorac, chiar două. Abracadabra, nene Houdini! Par țepene și când le-ntorci pe dos zici că-s din vată. Cică – așa mi-a spus tipa din magazin – nu e materialul de căcat. Ăsta e un „feature”, sunt, de fapt, pufoase pe intgerior, deci confortabile.

Ajung acasă și nevastă-mea se uită la nu știu ce concurs de muzică. Cântă un tip pufos care de fapt e ea, sau el sau poate ei. Nu înțeleg nimic dar Georgiana îmi explică: ei sunt indeciși, sunt și sensibili. Renunț și zic că mă duc peste Gheorghiță, să văd dacă și-a făcut temele. Îmi spune să îl iau ușor, e generația fulgilor de nea… Măcar nu e ei. Da’ chiar, când am devenit atât de pufoși?