Ia uite-o pe aia. Aia, cum îi zice… Așa da, ce fustă scurtă, ce picior frumos! Cred că-i place mersul pe jos…

– Ba o proastă, așa nu.  Așa vii la Oscaruri? Rochie lungă, cât să-i ajungă….

– Da, de ce? E babă?

– O fi soră-ta, și nu știu eu? Ce-i iei apărarea, zău!

– Da dar… uite, așa nu la ailaltă, mai degrabă. Cum te duci așa la Oscaruri cu păr pe picioare? O neghioabă…

– N-o fi avut timp și de ea. Te-ai gândit la varianta asta? Sau poate că a vrut să transmită un mesaj. Sunt Oscarurile, dă-i un răgaz..

– Sigur, sigur! Mai bine-i de ăla, ăla mic. Din spate, care stă picior peste picior. E degajat, se simte bine, nu intră în jocul lor.

– Păi, cum, așa? Tolănit, la Oscaruri?

– L-or fi prins într-o poziție stânjenitoare, oare?

– Da, da, lasă, l-or fi prins cum a învățat acasă…

– Ia, ia stai puțin, dar ăla mare în adidași și aia mică cine sunt? Așa da! El serios, ea cu buclele în vânt…

– Așa nu, nu vezi ce diferență e între ei? Pe vremea noastră te mai luai și să te potrivești. Eheei… Acum, stai, că acum anunță cine a câștigat regia

– Da! Ia, ia…  Tocmai ăluia să-i dea?

– Am fost în bucătărie, ce film zici că era?

– Ăăă,  ăla, când tipul ăla s-a întâlnit atunci cu tipa aia. Nu știu cum îi zice… Dar, mă rog, nu mai sunt nici Oscarurile ce au fost. Parcă sunt așa, n-au niciun rost. Zi și tu, Oscar, băiete! – femeie, fi-ți-ar câinele de râs. Niciodată nu-l găsești când ai nevoie de o confirmare